În acest articol voi discuta despre gH sau duritatea generală a apei. Un parametru despre care știm destul de multe din viața de zi cu zi dar nu și despre ce este el și cum ne afectează în acvariu.

Spre deosebire de alți parametrii ai apei discutați anterior, gH-ul este adevărata unitate de măsură a durității apei, se mai numește și duritate totală în unele terminologii dar voi detalia într-un alt articol de ce se întâmplă asta și de ce în acvaristică trebuie să facem o distincție mai clară între “duritatea totală” și gH.

Termenul provine tot din limba Germană, la fel ca și kH-ul iar traducerea înseamnă “duritate generală”. El se măsoară tot în grade germane cu notația dgH. Necesită aceeași conversie din grade germane în mg/L cum am explicat în articolul despre kH.

Acest parametru exprimă, în principiu, cantitatea de ioni de Calciu și Magneziu din apă. Am precizat “în principiu” deoarece concentrația de ioni de Calciu și Magneziu este cea predominantă. Pe lângă aceștia mai putem avea ioni de Sodiu, Potasiu, Iod și Clor dar ei nu contribuie la duritatea apei la fel de mult ca cele două elemente principale.

De reținut este că gH-ul indică o sumă a concentrației de ioni nu și raportul dintre aceștia! Măsurând gH-ul nu putem afla în ce proporții se află Calciul față de Magneziu ci doar cantitatea lor totală. Pentru a determina cantitatea fiecărui element există teste individuale ce nu fac obiectul acestui articol. Important este să știm că gH-ul specific apei dulci are o proporție de 3:1-4:1 de Calciu și Magneziu.

Duritatea apei are un rol important în procesele biologice din acvariu și influențează direct funcția osmoregulatoare a tuturor viețuitoarelor acvatice. De aceea nu putem ține un amestec de viețuitoare cu cerințe de duritate variate făcând acest parametru important în decizia tipului de acvariu dorit.

De unde vine acest gH și cum îl scădem?

Cele două elemente ce caracterizează o apă dură ajung din rocile calcaroase, sub acțiunea apei de ploaie ce datorită dioxidului de carbon atmosferic devine ușor acidă. Calcarul (CaCO3) și dolomitul (MgCO3) sunt sursele principale de duritate. Aceste elemente nu sunt ușor solubile în apă dar aciditatea apei care spală rocile ce conțin aceste minerale va cauza dizolvarea lor în apă.

Astfel încât apa de la rețea, în funcție de zona în care locuim (munte sau câmpie), poate fi mai dură sau mai moale.

Majoritatea viețuitoarelor și plantelor din bazinele noastre au în mare parte ceva în comun. Ele provin din medii acvatice tropicale. Specificul apei din zonele tropicale este moale, ploile frecvente și solurile argiloase au făcut ca apa din zonele tropicale să fie săracă în minerale, moale și acidă. De aceea multe din plantele și viețuitoarele din bazinele noastre sunt construite genetic să beneficieze de o apă săracă în minerale. Cu câteva excepții: Cichlidele și creveții Sulawesi.

După cum am scris mai sus, majoritatea plantelor și viețuitoarelor din acvariu sunt construite genetic pentru o apă moale. Nu înseamnă neapărat că nu vor tolera o apă mai dură dar rezultatele nu vor fi pe măsura așteptărilor iar unele plante sau vietăți mai pretențioase nu vor tolera deloc o apă ce nu este la fel de moale ca în habitatul natural.

Din păcate, singura metodă de a scădea gH-ul unui acvariu este folosirea apei distilate sau de osmoză. Nu există tratamente ale apei ce vor elimina duritatea fără efecte secundare în afară de apa pură sau o apă cu o duritate mai mică decât cea de la rețea.

Există diverse metode ce sunt suficiente pentru consumul uman dar pentru acvariu pot avea consecințe. Una din cele mai uzitate metode de a reduce duritatea apei fiind utilizarea de rășini schimbătoare de ioni ce înlocuiesc cele două minerale (Calciul și Magneziul) cu Sodiu. Lucru ce este nedorit într-un acvariu deoarece raportul de schimb este dublu. Pentru fiecare ion de Calciu sau Magneziu se vor introduce în apă doi de Sodiu. Excesul de Sodiu având și el consecințe echivalente cu o apă dură.

Dacă avem o apă prea moale și dorim să o aducem la o duritate normală trebuie să o reminelarizăm. Această operație fiind necesară dacă folosim strict apă de osmoză sau apa de la rețea este prea moale.

Există substanțe comerciale ce ne ajută să remineralizăm apa de osmoză. În funcție de specificul acvariului putem crește și kH-ul și gH-ul simultan.

Un produs de la JBL ne ajută să le creștem pe amândoua. Este vorba despre JBL Aquadur ce crește gH-ul și kH-ul într-o proporție de 1 dgH/0,5 dkH.

De la SaltyShrimp avem produse variate ce ne pot ajuta în creșterea simultană (și a gH-ului și a kH-ului) cât și doar a gH-ului.

Ca idee, un gH de 6 dgH este normal și universal acceptat de către viețuitoare și plante deopotrivă. Peste sau sub această valoare trebuie să începem să corectăm prin folosirea unei ape mai moi/osmoză când avem duritate prea mare sau remineralizare când este prea moale.

De reținut este că din duritate, plantele vor absorbi o cantitate pentru procesele lor biologice dar întotdeauna această cantitate este foarte mică încât să ne bazăm pe acțiunea lor.

De reținut, scăderea sau creșterea gH-ului trebuie să fie făcută treptat. Fiind o calitate chimică a apei ce influențează procese fundamentale în acvariu, este important ca orice schimbare de gH să fie făcută în pași mici. Puțin câte puțin, săptămânal.

Deși nu am discutat mult despre creveți în această serie de articole, este important să știm fundamentele chimiei apei. Această treime (pH, kH, gH) este de bază în acvaristică. Nu putem discuta despre creveți în detaliu cât timp nu avem aceste noțiuni.

Nu putem discuta despre o crevețârie fericită dacă nu știm aceste noțiuni fundamentale.