Odată cu articolele în care explicam ce este kH-ul și gH-ul, au apărut întrebări ce m-au determinat să scriu un articol despre un aspect înțeles greșit dar destul de popular în acvaristică.

Există o linie fină pe care vreau s-o îngroș. O linie care de multe ori crează confuzie și care este mai bine delimitată în acvaristica creveților: relația kH <-> gH

Am să încep cu un aspect ce ține mai mult de istorie decât chimia apei. Din punct de vedere chimic neexistând nici o legătură între cei doi parametri ai apei. Unul nici nu-l crește nici scade pe celălalt după cum ne putem da seama din descrierea lor făcută în articole anterioare. Dar lucrurile nu stau neapărat așa!

O să vorbesc acum doar despre gH, discuția cu temă istorică pornind din vremea în care gH-ul nu era cunoscut, dar cu timpul au ajuns să fie observate efectele prezenței lui în apă și asta a alimentat cercetarea în aflarea componentei prezente în apă ce cauza depuneri calcaroase pe interiorul boilerelor și al instalațiilor de la locomotivele cu aburi.

Astfel a fost conceput termenul de duritate. Apa care cauza depuneri de calcar era denumită în rândul maistrilor/instalatorilor “apă dură” pentru că aceste depuneri formate pe interiorul boilerelor erau aspre, dure și greu de îndepărtat.

Dădeau dureri de cap când era vorba de întreținerea și curățarea cazanelor de boiler. Dau dureri de cap și în zilele noastre când se produc depuneri de calcar pe rezistențele mașinilor de spălat și al fierbătoarelor. Totuși în zilele noastre această problemă este rezolvată cu tratarea apei prin diverse procedee chimice și/sau cu diverse substanțe ce împiedică depunerea calcarului (ex.: Calgon).

Apa care nu cauza aceste depuneri numindu-se “apă moale”.

Datorită zonelor geografice diferite din care locomotivele se aprovizionau cu apă pe unele rute era nevoie de o întreținere mai deasă sau mai rară, în funcție de duritatea apei locale.

Prin cercetare s-a determinat că apa dură este încărcată cu ioni de metale alcaline ca Beriliul, Stronțiul, Fierul, Calciul, Magneziul, Bariul și Radiul. În natură predominând Calciul și Magneziul, cel din urmă într-o cantitate mai mică, ele conferind în mare măsură calitatea de “apă dură”.

Acum ne întoarcem la kH. În articolul destinat acestui parametru am precizat că acest kH ne indică o concentrație a carbonaților și bicarbonaților din apă. În natură, forma cel mai des întâlnită a Calciului este carbonatul de calciu (CaCO3) sau calcarul.

Compoziția chimică a acestui carbonat va face două lucruri când se dizolvă în apă. Va crește kH-ul din cauza carbonatului iar ionul de Calciu va contribui la gH. Astfel, dizolvând în apă carbonat de calciu, va crește și kH-ul și gH-ul dar asta pentru că dizolvăm în apă simultan și un carbonat și Calciu deopotrivă.

Acest lucru poate forma o falsă impresie că există o relație de legătură între valorile celor doi parametri ai apei.

Din păcate confuzia este alimentată și de unele teste atât de kH cât și gH ce raportează valoarea obținută în echivalent de CaCO3 dizolvat în apă.

Dacă le comparăm cu alte teste care nu fac asta putem observa informații ce sunt eronate. Mergând mai departe cu acest CaCO3, este posibil să întâlnim în unele lucrări termenul de “duritate totala” (tH?) care exprimă duritatea cumulată a celor doi parametri astfel inducând cititorul și mai mult în eroare întărind acest concept de relaționare între cei doi parametri!

Bine, dacă nu există o legătură de ce sunt atât de mulți care se bazează pe faptul că ar fi? Nu pot fi chiar toți în eroare!

Nu, nu sunt total în eroare, dacă ne uităm care sunt sursele principale de apă naturală observăm că cel mai des se întâlnește apa dulce terestră, apă ce provide din ploaie și/sau izvor subteran și care spală sau infiltrează diferite tipuri de roci.

Aceste roci pot avea o compoziție variată de minerale, în funcție de zona geografică în care se află vor afecta apa ce trece prin ele într-un fel sau altul. Apa din surse montane având frecvent un conținut mineral ridicat iar forma în care se prezintă Calciul și Magneziul cel mai des întâlnită în natură este, ai ghicit, carbonatul de Calciu și Magneziu!

De aceea în natură nu ne întâlnim frecvent cu o apă ce are un conținut mineral ridicat dar săracă în carbonați și bicarbonați în același timp, o apă cu un kH scăzut și un gH ridicat.

Datorită acestui lucru s-a creat impresia falsă de interrelaționare deși avem situații unde și în natură cele două valori nu sunt apropiate. kH-ul poate fi mai mare decât gH-ul și invers.

Păi apa mea de la rețea are o relație între cei doi parametri! Așa vine ea de la sursă. Nu am un control precis!

În acvariul nostru, indiferent de cât de mare, avem un sistem închis, excepția fiind a bazinelor ce schimbă apa constant prin metoda “picăturii”, dar și în cazul lor, dacă acest lucru se face extrem de lent, parametrii pot să aibă tendințe de a scădea sau crește.

În afară de asta, bazinele noastre sunt microecosisteme artificiale (antropogene), ele nu rămân în echilibru fără intervenția parțială sau totală a omului.

Un exemplu foarte bun sunt bazinele cu creveți deosebiți ce necesită o apă greu de întâlnit la rețea, apă ce este de cele mai multe ori fabricată artificial prin filtrarea apei de rețea cu o instalație de osmoză inversă și apoi “reconstruirea” compoziției minerale pe baza cerințelor vietăților.

Lipsa unei legături între cei doi parametrii devine extrem de evidentă când folosim apă de osmoză/distilată/deionizată. Acest tip de apă având kH 0 și gH 0. Deci plecăm de la zero cu ambii parametrii și îi putem crește individual pe baza cerințelor specifice tipului de vietăți din acvariu.

Spre exemplu dacă folosim apă de osmoză și avem un bazin ce necesită un kH foarte scăzut, adăugăm minerale necesare doar creșterii gH-ului. Invers, dacă avem nevoie să creștem doar kH-ul, prin adaosul de bicarbonat de sodiu nu vom afecta deloc gH-ul.

La fel și opusul, dacă adăugăm sulfat de Calciu (CaSO4 sau gips), kH-ul nu va suferi schimbări ci doar gH-ul.

De reținut e că majoritatea speciilor de vietăți și plante acvatice folosite în acest hobby este compusă din specii tropicale, obișuite prin evoluție cu ape destul de curate și sărace în minerale și carbonați.

Întreținerea unui bazin tropical poate fi impractică într-o zonă cu apă dură de la rețea iar folosirea unei instalații de osmoză să fie singura cale prin care se poate atinge acest deziderat.